când am fost mici, ne jucam în nisip, făceam "castele" din căldăruşe, aveam maşinuţe/păpuşi, cărţi cu multe desene colorate, iar deseori în genere nu ne trebuia nimic ca să ne închipuim că suntem la volanul unui superbolid, sau că suntem spioni şi am descoperit cea mai mare taină a omenirii, sau că o piatră pe care am găsit-o în ogradă este cel mai valoros diamant din univers. eram fericiţi pentru că perfecţiunea exista în noi, în mintea noastră.
însă cu timpul transpunem (fiind afectaţi de societate) perfecţiunea din mintea noastră pe obiectele materiale, puţine şi mici din lumea în care trăim. schimbăm un univers întreg pe nişte fleacuri, pe care nici nu le avem, apoi toată viaţa ne fugărim după ele.
norocoşii care-şi dau seama de asta, încearcă să învețe din nou ceea ce au ştiut cândva demult-demult, dar rareori le reușește...
sursa imagine
No comments:
Post a Comment